Raportul comun privind ocuparea forței de muncă (RCOFM) al Comisiei Europene și al Consiliului monitorizează situația ocupării forței de muncă în Uniune și punerea în aplicare a Orientărilor pentru politicile de ocupare a forței de muncă, în conformitate cu articolul 148 din TFUE. Raportul oferă anual o imagine de ansamblu asupra principalelor evoluții ale ocupării forței de muncă și ale situației sociale din Uniune, precum și asupra măsurilor de politică recente ale statelor membre, în conformitate cu Orientările pentru politicile de ocupare a forței de muncă ale statelor membre1 . În cadrul său se identifică, de asemenea, principalele domenii prioritare conexe în care sunt necesare măsuri de politică. Pe baza propunerii Comisiei și în urma schimburilor din cadrul comitetelor consultative relevante ale Consiliului, textul final va fi adoptat de Consiliul Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori (EPSCO). Abordarea provocărilor identificate în raport va contribui la realizarea unei convergențe sociale ascendente, va consolida eforturile Uniunii de realizare a unei tranziții verzi și digitale echitabile și va ajuta Uniunea să facă față schimbărilor demografice, precum și să își realizeze obiectivele de dezvoltare durabilă. 

Populația activă din punct de vedere economic (forța de muncă) include persoanele angajate și șomerii. LFS a UE definește persoanele angajate ca fiind persoane cu vârsta de cel puțin 15 ani și care, în cursul săptămânii de referință, au desfășurat o activitate, chiar și numai timp de o oră pe săptămână, în schimbul unei remunerații, al unui beneficiu sau al unui câștig familial. Forța de muncă include, de asemenea, persoanele care nu s-au aflat la locul de muncă, dar care aveau un loc de muncă sau o activitate de la care au fost temporar absente, de exemplu, pe motiv de boală, concediu, conflict social, educație sau formare.

Ocuparea forței de muncă poate fi măsurată în funcție de numărul de persoane sau de locuri de muncă în echivalente de normă întreagă sau în ore lucrate. Toate estimările sunt prezentate în acest articol în funcție de numărul de persoane; informațiile prezentate privind ratele de ocupare a forței de muncă se bazează, de asemenea, pe estimări realizate în funcție de numărul de persoane. Statisticile privind ocuparea forței de muncă sunt adesea transmise sub formă de rate de ocupare a forței de muncă pentru a evita efectul variației în timp a populațiilor naționale și pentru a facilita comparațiile între țări de dimensiuni diferite. Aceste rate sunt de obicei publicate pentru populația în vârstă de muncă, aceasta fiind considerată, în general, a avea vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani, deși în Spania și Regatul Unit, precum și în Islanda, este folosit intervalul de vârstă între 16 și 64 de ani. Categoria de vârstă cuprinsă între 15 și 64 de ani este, de asemenea, un standard utilizat de alte organizații internaționale de statistică (deși unii factori de decizie acordă o importanță tot mai mare categoriei de vârstă cuprinse între 20 și 64 de ani, întrucât o parte tot mai mare a populației UE își continuă studiile în învățământul terțiar).

Concepte principale

Printre principalele caracteristici ale ocupării forței de muncă, astfel cum sunt definite în LFS a UE, se numără:

• angajații sunt definiți ca persoanele care lucrează pentru un angajator public sau privat și care primesc compensații sub formă de salarii, remunerații în funcție de rezultate sau plăți în natură; sunt incluși, de asemenea, membrii voluntari ai forțelor armate;
• persoanele care desfășoară activități independente și care lucrează în propria întreprindere, exploatație sau desfășoară propria activitate profesională. O persoană care desfășoară o activitate independentă este considerată că lucrează în cursul săptămânii de referință în cazul în care îndeplinește unul dintre următoarele criterii: lucrează pentru obținerea unui beneficiu; investește timp pentru gestionarea unei întreprinderi; sau are drept activitate în curs crearea unei întreprinderi;
• distincția dintre norma întreagă și fracțiunea de normă se bazează în general pe răspunsul spontan al unui respondent. Principalele excepții sunt Țările de Jos și Islanda, unde se aplică un prag de 35 de ore, Suedia, unde lucrătorilor independenți li se aplică un prag, și Norvegia, unde persoanele care lucrează între 32 și 36 de ore sunt întrebate dacă acest lucru reprezintă o poziție cu normă întreagă sau cu fracțiune de normă;
• indicatorii pentru angajații cu un al doilea loc de muncă se referă numai la persoanele cu mai multe locuri de muncă simultan; persoanele care și-au schimbat locul de muncă în cursul săptămânii de referință nu sunt luate în considerare ca având două locuri de muncă;
• se consideră că un angajat are un loc de muncă temporar dacă angajatorul și angajatul sunt de acord că încetarea contractului este determinată de condiții obiective, cum ar fi atingerea unei date, finalizarea unei activități sau revenirea la lucru a unui alt angajat care a fost înlocuit temporar. Cazurile tipice includ: persoanele care semnează un contract de muncă sezonier; persoanele angajate de o agenție de muncă sau o agenție de plasare și sunt detașate către o terță parte pentru a îndeplini o sarcină specifică (cu excepția cazului în care există un contract de muncă cu durată nedeterminată); persoanele cu contracte de formare specifice.